Toată lumea îmi spunea că sunt puternică. Nimeni nu m-a întrebat cum mă simt.
Povestea reală din spatele Homie - și cine se ascunde în spatele ei.
Mă cheamă A.
Și dacă ar fi să mă descriu într-o singură propoziție, ar fi cam așa: sunt o româncă crescută în Italia care a petrecut ani buni întrebându-se de ce se simte străină în ambele locuri. Dar să o luăm de la început.
🇷🇴 Între două lumi
M-am născut în Italia, din părinți români. Suntem o familie de români — mâncare românească, muzică românească, conversații în română acasă. Și totuși, toată viața mea s-a desfășurat în Italia. Școala, facultatea, prietenii, cultura, glumele, referințele, felul în care gândesc. Totul — italian.
Când erai mic, nu te gândești la asta. Ești pur și simplu tu. Mergi la școală, te joci, crești.
Dar vine un moment — și pentru mine a venit destul de devreme — în care începi să simți că nu aparții complet nicăieri. În Italia ești „românca". În România ești „cea din Italia". Și tu ești undeva la mijloc, cu o identitate care nu are un singur nume.
Când mergeam în România, nu mă simțeam acasă. Mă simțeam în vacanță. Într-o țară frumoasă, cu oameni care arătau ca mine, care vorbeau ca mine — și totuși gândeau altfel, simțeau altfel, reacționau altfel.
🎓 Când întrebările au început să capete răspunsuri
La facultate am ales sociologia. Nu întâmplător — retrospectiv, cred că tot ce studiam era de fapt o încercare de a înțelege ceva ce simțeam de ani de zile fără să pot numi.
Am studiat grupuri sociale, identitate colectivă, migrație, cum se transmit valorile de la o generație la alta, cum cultura modelează felul în care simțim și reacționăm. Puzzle-ul a început, încet, să capete formă.
Masterul în criminologie m-a dus și mai adânc — în structuri sociale, în comportament uman, în mecanisme de apărare colective și individuale. Eram fascinată. Și totuși, în mijlocul tuturor acestor studii, o întrebare pur personală continua să apară, insistentă:
De ce nu pot vorbi cu mama mea despre problemele mele, așa cum o fac prietenele mele italiene cu mamele lor?
Nu era o acuză. Nu era o judecată. Era o curiozitate sinceră. Mama mea e o femeie puternică, iubitoare, prezentă. Și totuși, între noi exista — și există — un limbaj emoțional diferit. Un set de reguli nescrise despre ce se spune și ce nu se spune, despre ce se arată și ce se ascunde.
💭 Reziliența ca mod de supraviețuire
Am început să înțeleg când am privit mai atent la contextul în care a crescut mama mea — și generația ei întreagă.
România anilor '70–'80 nu era un loc în care să îți permiți vulnerabilitatea. Era un loc în care supraviețuiai. În care reziliența nu era o virtute opțională — era o condiție de bază. Nu te plângeai. Nu cereai ajutor. Duceai. Mergeai mai departe. Și dacă nu puteai, o prefăceai că poți.
Generația părinților noștri a absorbit asta în oase. Nu pentru că erau mai puțin sensibili sau mai puțin umani — ci pentru că au crescut într-un sistem care nu lăsa loc pentru altceva.
Și eu, crescută în Italia, cu un alt limbaj emoțional, cu o altă cultură a vulnerabilității — mă trezeam undeva la mijloc. Înțelegeam amândouă lumile și nu mă recunoșteam complet în niciuna.
👁️ M-am întors în România să privesc
La un moment dat, am decis să mă întorc în România — nu ca turistă, nu ca nepoată în vizită. Ca observatoare.
Mă așezam în cafenele, în parcuri, pe bănci. Priveam. Ascultam. Urmăream cum interacționau oamenii, cum reacționau la emoții, ce spuneau și mai ales ce nu spuneau.
Am văzut bărbați de 50 de ani care n-ar fi admis niciodată că plâng. Tineri de 25 de ani care se simțeau în urmă față de toți și nu aveau cui să îi spună. Mame care duceau totul singure și considerau că e normal să fie așa.
Oameni care sufereau în tăcere pentru că nimeni nu le spusese că există o altă variantă. Și atunci am înțeles cu adevărat de ce simțeam că lipsește ceva.
🏠 De ce există Homie
Homie s-a născut din toate astea. Din curiozitate academică și din întrebări personale. Din nopți lungi la un laptop vechi și din convingerea că lucrurile pot fi altfel.
Am vrut să creez un loc în care sănătatea mintală să fie accesibilă — nu doar geografic, nu doar financiar, ci și cultural. Un loc în care să poți vorbi despre lucruri care în România sunt încă tabu.
Sexul. Dependențele. Faptul că poți fi bărbat de 50 de ani și să plângi. Că poți avea 25 de ani și să nu știi încă ce vrei — și asta nu înseamnă că ai eșuat. Că a merge la psiholog nu înseamnă că ești nebun sau slab. Înseamnă că îți pasă de tine.
Unul dintre lucrurile la care am ținut cel mai mult a fost prețul. Nu pentru că e un detaliu tehnic — ci pentru că e o decizie de valori. La Homie, toată lumea merită același lucru. Aceeași calitate. Același acces. Același respect.
Terapia nu ar trebui să fie un privilegiu. Ar trebui să fie un drept — la fel de normal ca mersul la medic când te doare ceva.
✈️ Un cuvânt special pentru diasporă
Există un grup de oameni de care îmi pasă în mod special: românii care trăiesc în afara țării.
Știu cum e — pentru că am crescut în acea realitate. Ești între două lumi și nu aparții complet niciuneia. Ai construit o viață cu efort, cu dor, cu sacrificii pe care poate nici nu le numești așa. Ai lăsat în urmă oameni, locuri, o limbă care sună altfel când o auzi departe de casă.
Mulți români din diasporă nu fac terapie. Nu pentru că nu ar aveau nevoie — ci pentru că nu găsesc pe cineva care să îi înțeleagă cu adevărat. Nu doar lingvistic — cultural. Cineva care să știe ce înseamnă să crești între două identități, să trimiți bani acasă, să te simți vinovat că ai plecat.
Homie există și pentru voi. Poate mai ales pentru voi.
🌱 Ce cred eu despre terapie — simplu
Dacă îți rupi brațul, mergi la medic. Nimeni nu te întreabă dacă ești suficient de slab sau suficient de bolnav. Nimeni nu îți spune să fii mai puternic.
Mintea ta merită același respect. Același tratament. Aceeași lipsă de judecată.
Nu trebuie să fii în criză. Nu trebuie să ai o poveste dramatică sau o suferință vizibilă. E suficient să simți că ceva nu e în regulă — și să vrei să înțelegi de ce.
Asta e tot ce îți cer. Restul, îl facem împreună.
Cu drag, A.
Gata să faci primul pas?
Prima conversație e fără cost. Fără card de credit, fără obligații.
Fă primul pas →
